Controlul ventilației după CO2, temperatură și prezență
De ce nu este suficientă o turație fixă
Numărul de persoane și sarcina termică se schimbă pe parcursul zilei. Dacă ventilația funcționează permanent la debit maxim, cresc zgomotul, consumul electric și pierderile de căldură. Dacă debitul este prea mic, concentrația de CO2 și mirosurile cresc rapid. Automatizarea adaptează debitul la condițiile reale și păstrează un nivel minim de aer proaspăt.
Fiecare senzor are un rol diferit. CO2 indică indirect încărcarea produsă de ocupanți, temperatura arată bilanțul termic, iar senzorul de prezență spune dacă zona este utilizată. Pentru o automatizare a ventilației bine proiectată se stabilesc debitul minim, limitele de reglaj și comportamentul sigur la defectarea unui senzor.
Reglarea după CO2
Senzorul de CO2 se montează în zona ocupată, departe de jetul de introducere, ferestre și surse locale. Controlerul mărește debitul când concentrația crește și îl reduce după aerisire. Histerezisul, temporizarea și variația progresivă a semnalului împiedică pornirile și opririle repetate. Valorile de referință trebuie alese în funcție de destinația spațiului și de cerințele aplicabile, nu după o singură cifră prezentată generic.
CO2 nu detectează însă toți poluanții. Bucătăriile, grupurile sanitare și spațiile cu emisii tehnologice pot necesita extracție dedicată. Chiar la o concentrație redusă, ventilatoarele și clapetele trebuie să păstreze debitul minim stabilit pentru igienă și protecția clădirii.
Temperatura și prezența ocupanților
Senzorul de temperatură identifică încălzirea produsă de oameni, echipamente și soare. Poate ajusta debitul, clapeta sau cooperarea cu răcirea, dar o reacție prea agresivă creează curenți neplăcuți. Senzorul de prezență este util în săli de ședință, birouri, școli și grupuri sanitare: în lipsa ocupanților, instalația trece în regim economic, iar înainte de utilizare revine la debitul normal.
În spațiile mari, un singur senzor poate induce o decizie greșită. Senzorii se distribuie pe zone, se stabilesc prioritățile și se elimină declanșările false produse de mișcarea de pe hol. La alegerea unei instalații de ventilație generală, verifică tipul semnalelor, domeniul de reglare și feedback-ul pentru alarme.
Principii pentru o automatizare sigură
- păstrează debitul minim în orice mod de funcționare;
- folosește temporizări și histerezis pentru a evita comutările dese;
- asigură mod manual pentru service și un algoritm de avarie;
- urmărește filtrele, presiunea și starea ventilatorului;
- calibrează periodic senzorii și verifică amplasarea lor.
Automatizarea nu poate corecta o rețea dezechilibrată sau un ventilator defect. După punerea în funcțiune se măsoară debitele pe ramuri, se testează răspunsul la creșterea CO2 și la detectarea prezenței, apoi se ajustează programul. O configurare corectă menține aerul sănătos, reduce zgomotul și evită consumul inutil în încăperile goale.
Înainte de predarea obiectivului efectuează teste pe scenarii. Observă instalația când spațiul este gol, apoi în condiții normale de ocupare și urmărește valorile, debitul și zgomotul. Simulează pierderea unui senzor, oprirea ventilatorului și revenirea alimentării. Toate pragurile și temporizările trebuie trecute în documentația instalației, pentru ca tehnicianul să nu le modifice fără criterii. O documentație clară economisește adesea mai multă energie decât existența unui controler scump, dar neconfigurat.
Pentru un obiect mic este suficientă o schemă simplă, cu mod manual și alarme clare. Într-o clădire mare, datele pot fi transmise către dispecerat, iar istoricul valorilor păstrat. Acest lucru arată unde senzorul se murdărește, unde se schimbă programul de utilizare și când este necesară reechilibrarea unei ramuri.
